„Nu găsim oameni buni.”
Cred că este una dintre cele mai frecvente propoziții pe care le tot aud în HR. De mulți ani.
De fiecare dată, primul meu impuls este să întreb: „Sigur?”
Uneori problema nu este că nu există oameni buni.
Poate că jobul este deschis de 3 luni, dar procesul de recrutare are 7 pași.
Poate că profilul căutat este „unicorn”: 5+ ani experiență, foarte tehnic, strategic, hands-on, cu leadership skills și, dacă se poate, disponibil ieri.
Poate că salariul este sub piață, dar așteptările sunt peste piață.
Poate că un candidat a trecut de 4 interviuri și încă nu știe dacă îl vreți.
Sau poate că managerul spune că vrea „omul potrivit”, dar nu poate spune foarte clar ce înseamnă potrivit.
Și da, uneori piața chiar este dificilă, dar înainte să dăm vina pe piață, pe generații, pe LinkedIn, pe candidați sau pe factori externi în general, eu aș verifica puțin și în oglindă. Ce anume din procesul nostru îi face pe oamenii buni să spună „da”?
Pentru mine, recrutarea adevărată începe înainte de anunț:
– cu o nevoie clară
– cu un rol clar
– cu un manager care știe ce caută
– cu un răspuns bun la întrebarea: „De ce ar vrea un om bun să ni se alăture?”
Iar uneori, după conversația asta, descoperim că nu avem o problemă de recrutare. Avem o problemă de claritate, proces sau ofertă. In esenta, asta e, de fapt, vestea bună, pentru că pe acestea le putem schimba.
La voi unde se blochează cel mai des recrutarea: în piață, în proces sau în claritatea rolului?
